Estetica japoneza

In Japonia, estetica a fost recunoscuta ca domeniu de studiu in sine doar odata cu introducerea altor stiinte din Occident, anume abia in perioada Meiji (1868-1912), dar o estetica japoneza a existat si inainte vreme, sub forma unor scrieri despre natura artei in domenii precum poezia, arta dramatica, pictura, caligrafia, muzica, ceremonia ceaiului, aranjarea florilor, gradinaritul peisagist etc. Autorii erau de obicei artisti preocupati de transmiterea cunostintelor artei lor generatiei urmatoare. De aceea, descrierile erau pedagogice, intuitive si tehnice, deseori neavand un cadru de referinta filosofic sau o analiza logica a problemelor. „Estetica” japoneza era vazuta ca o parte integrala a vietii de zi cu zi. Ea cuprinde o serie de idealuri: unele sunt traditionale, iar altele sunt moderne si influentate de alte culturi.

Estetica japoneza, spre deosebire de cea occidentala, este mai preocupata de proces decat de rezultat, de construirea eului decat de exprimarea eului.Donald Richie, A Tractate on Japanese Aesthetics, Stone Bridge Press, Berkeley, California, 2007, p. 15

Conceptul occidental al „frumosului” subliniaza ideea ca ceva este admirat pentru ceea ce este, nu pentru la ce este folositor, ceea ce Immanuel Kant numeste „finalitate fara scop”Viorel Coltescu: Finalitate fara scop, in: Revista de filosofie 38, 1991, p. 177-182. Ideile estetice japoneze sunt mai apropriate de cele ale ideile estetice occidentale pre-iluministe, ca exemplu putand fi amintit conceptul lui Geoffrey Chaucer Beautee appertenant to Grace („Frumosul ca accesoriu al gratiei), sau definitia „calitatii” a lui Jean de La Bruyère: Entre le bon sens et le bon gout il y a la difference de la cause a son effet („Diferenta intre bunul simt si bunul gust este diferenta dintre cauza si efect”)http://www.giga-usa.com/quotes/authors/jean_labruyere_a008.htm

Conform lui Donald Keene, „efemeritatea” este caracteristica cea mai distinctiva a esteticii japoneze.Donald Keene, „Japanese Aesthetics”, in Landscapes and Portraits: Appreciations of Japanese Culture, Tokio, Kodansha International, 1971, ceea ce este in concordanta cu termenul budist mujō, care poate fi tradus prin „impermanenta”. Unul dintre putinii occidentali care a considerat conceptul de „impermanenta” in context estetic ca fiind important a fost Vladimir Nabokov, care in prelegerea sa despre povestirea lui Franz Kafka Metamorfoza spune: Where there is beauty there is pity for the simple reason that beauty must die: beauty always dies... („Acolo unde este frumos este si mila, pentru simplul motiv ca frumosul trebuie sa moara: frumosul totdeauna moare...”)http://victorian.fortunecity.com/vermeer/287/nabokov_s_metamorphosis.htm

Termenul japonez pentru „estetica” (美学, bigaku) a fost folosit pentru prima data (si probabil inventat) de catre filosoful Chōmin Nakae (1847-1901) cam prin 1883. In 1886, Universitatea Tokio a tinut primele prelegeri despre estetica, cursul fiind tinut de catre un occidental. Prin urmare, primii esteticieni japonezi au fost cu totii studenti ai curentelor estetice occidentale, nedand nicio importanta traditiilor locale. Aceasta tendinta a inceput sa se schimbe odata cu aparitia lui Shūzō Kuki (1888-1941) si a lui Yoshinori Ōnishi (1888-1959), care au inclus in studiile lor filosofice idei din gandirea japoneza premoderna.

Idei premoderne

Termenul (care se trage din termenul chinezesc fengliu, 風流, si care inseamna literal „conduita si maniere bune” ) se refera la gustul rafinat al unei persoane culte, sofisticate si la lucrari de arta. Idea a fost adoptata in Japonia prin secolul al VIII-lea, si a fost folosita intr-un sens mai mult estetic, referindu-se la inceput la o persoana civilizata cu maniere rafinate, iar mai apoi la tot ce era elegant, de bun gust sau artistic. Cateodata termenul fūga (風雅) este folosit in acelasi sens ca si fūryū, dar in general, fūryū este un termen mai inclusiv decat fūga, care se refera in primul rand la poezie.

In secolul al XII-lea, fūryū a inceput o dezvoltare in doua directii diferite: pe de o parte, era folosit pentru frumusetea bruta, batatoare la ochi a artei populare, iar pe de alta parte la frumusetea gradinilor peisagistice, a aranjamentului florilor, a arhitecturii si a poeziei chinezesti despre natura. Aceasta directie urma sa dea nastere la ceremonia ceaiului in perioada Muromachi (1333-1568).

Etimologic, cuvantul se trage din verbul wabu („a duce dorul”) si adjectivul wabishii („singuratic”, „neconsolat”), care denota initial durerea unei persoane care a dat de vremuri grele. Literatii perioadelor Kamakura (1185-1333) si Muromachi au dezvoltat conceptul, dandu-i un sens mai pozitiv, facand saracia si singuratatea sinonime cu eliberarea de griji materiale si emotionale, si interpretand lipsa de frumusete aparenta ca o frumusete de o calitate superioara. Aceste conotatii noi au fost cultivate in special de maestrii ceremoniei ceaiului, de exemplu Sen no Rikyu, care a incercat sa eleveze arta lor asociind-o cu spiritul zen, subliniind importanta cautarii bogatiei in saracie si a frumusetii in simplicitate.

Este un principiu moral care recomanda savurarea unei vieti linistite fara griji pamantesti. Originand din traditia sihastra medievala, el subliniaza un tip de frumusete simpla, austera si o stare de spirit calma, senina, transcendentala.

Sursa: Wikipedia sub licenta creativecommons.org si gnu.org

---

            

Cautari asemanatoate:

Estetica